Glasul

Eram in tren si ma uitam  la lume asa cum fac de obicei si am vazut atata tristete atunci si in dimineata asta in mijloacele de transport.

Aceasta este o poezie dedicata lumii din partea mea cu multe speranta si iubire.

Glasul

Mă uit la fețele lor triste

Nimic nu-i mai încântă

Aripi de îngeri îi înconjoară

Şi cor de păsări cântă.

Soarele mângâie obrazul pictat

Şi vântul-i visător

Iar omul-i-conjurat

De mobil şi calculator.

Şi atunci am întrebat mirat

De ce ești tu trist oare?

Şi omul cu capul plecat

Îmi spune pe-o voce tremurătoare

Nimic nu mă mai face fericit

Şi totuși am de toate

Mâncare, apă şi prieteni

Un job şi sănătate

Citesc, călătoresc, caut

Dar lucruri efemere

Care este esenţa vieţii mele?

Întreb plictisit la stele.

Şi atunci o voce s-auzi

Din suflet răsărită:

Esența ce tu o cauți

Nu afară trebuie găsită

Închide ochii omule

Când mintea-i liniștită

Ascultă un alt glas

Din inima-i venită

Descoperă comoara

Ce-n tine e ascunsă

Şi scoate diamantul prăfuit

De timp parcă distrusă

Lucește-n soare ca un aur şi da-o mai departe

Învățătura ce acum ţii s-a deschis în carte.

Căci bucuria Mea este

Când tu te-ai întrebat

Căci ai trezit în tine

Sclipiri de briliant

Care în mii de raze

Tu peste tot le răspândești

Căci acum copilul meu

Aproape de Mine eşti

Şi M-ai găsit şi Te-ai găsit

Era atat de simplu

Nu stele trebuia să-ntrebi

Ci sufletul tău unde e TOTUL.

Scrisa : Eu